Am săpat un iaz de 1 hectar

Totul a început destul de simplu: aveam un teren frumos, drept, cu un colț care se inunda ușor primăvara, și de fiecare dată mă gândeam ce bine ar fi să am acolo un iaz. Nu unul mic, decorativ, ci unul adevărat — cu apă adâncă, pește, maluri stabile și poate, într-o zi, o barcă. Așa că într-o dimineață m-am hotărât să nu mai vorbesc doar în glumă despre asta și am chemat un inginer să-mi spună ce e de făcut.

Primul lucru pe care mi l-a zis, înainte să scoată ruleta, a fost: „Un iaz bun nu începe cu excavatorul, ci cu creionul.” A avut dreptate. Eu credeam că bagi utilajul și gata — în câteva zile ai o baltă. El însă mi-a explicat că trebuie calculat tot: cotele terenului, adâncimea, panta malurilor, nivelul apei, unde se scurge surplusul și ce se întâmplă iarna.

Ne-am plimbat prin zonă, am făcut măsurători și a început să-mi deseneze pe o hârtie cum ar trebui să arate forma iazului. Mi-a arătat cum panta trebuie să fie cam 1:3 ca să nu se surpe malul, că adâncimea optimă pentru un iaz de pește e între 2,5 și 3 metri, și că dacă solul nu e suficient de argilos, trebuie compactat sau căptușit. Eu vedeam doar luciul apei în minte, el vedea deja secțiuni, volume și niveluri.

Atunci am înțeles prima lecție: un iaz nu e o groapă cu apă, e o lucrare de inginerie în toată regula. Dacă o faci bine, o ai o viață întreagă; dacă o faci după ureche, o repari în fiecare an.

După discuția asta, am început să privesc terenul altfel — nu doar ca un loc unde voi avea un iaz, ci ca pe un șantier care trebuie gândit pas cu pas. Și acolo a început adevărata poveste: cât pământ am scos, ce utilaje am avut, cât a durat și, cel mai important, cât am învățat din toată experiența.

Cum a început totul și prima discuție cu inginerul

Înainte să încep efectiv lucrarea, am făcut ce ar trebui să facă oricine: am vorbit cu un inginer. Până atunci, în mintea mea, totul părea simplu – bagi excavatorul, sapi cât încape și te trezești cu un lac în curte. Inginerul m-a adus repede cu picioarele pe pământ.

Am mers împreună pe teren, iar după primele măsurători mi-a spus calm: „Un iaz nu e o groapă adâncă. E un sistem. Dacă-l faci greșit, pierzi apă, bani și nervi.” A început să-mi explice pe înțelesul meu ce înseamnă asta. Mi-a arătat unde ar trebui să fie punctul cel mai jos – locul unde se va aduna apa natural –, cum trebuie gândit preaplinul, adică scurgerea controlată atunci când plouă mult, și cât de important este stratul de argilă de la fund.

Eu mă gândeam doar la volum și la cât pământ am de scos, dar el insista pe formă. Mi-a spus că pentru un iaz de 1 hectar, pantele laterale trebuie făcute cu grijă: nici prea abrupte, că se surpă, nici prea line, că pierzi apă și bani la săpătură. În cifre, mi-a explicat că idealul e o pantă de 1:3, adică un metru adâncime la fiecare trei metri de întindere laterală.

Atunci am înțeles primul lucru important: la un iaz, forma e la fel de importantă ca adâncimea. Dacă nu o calculezi bine de la început, poți ajunge cu o baltă care se goleşte după prima vară sau cu maluri care se prăbușesc.

Inginerul a făcut o schiță rapidă și mi-a spus că, pentru o adâncime medie de 2,5 metri, o suprafață de 1 hectar înseamnă cam 25.000 de metri cubi de pământ de excavat. Am rămas puțin pe gânduri – nu-mi imaginam ce înseamnă atâta pământ până n-am văzut, mai târziu, cât se poate aduna într-o singură zi de lucru.

Lecția de atunci mi-a rămas clară: dacă vrei să faci o lucrare serioasă, trebuie să începi cu cineva care știe să o gândească. Un inginer bun nu doar îți spune unde să sapi, ci îți arată cum să nu greșești. Restul, cu excavatoarele, vine mai ușor după aceea.

Câți metri cubi de pământ am scos și cum am început săpătura

După ce am avut planul clar de la inginer, a venit momentul adevărului: să începem săpătura. Prima zi a fost ca un amestec de entuziasm și teamă. Pe hârtie, 25.000 de metri cubi păreau doar un număr, dar când vezi primul excavator care abia zgârie stratul de sus, îți dai seama ce înseamnă cu adevărat volumul ăla.

Am început cu un excavator mare, de 30 de tone, cu cupă de 1,8 metri cubi. Inginerul mi-a spus că, în medie, o mașină din asta scoate cam 300–400 de metri cubi pe zi, depinde de teren și de cât de aproape ai unde depozita pământul. La mine, terenul era destul de argilos, ceea ce e bine pentru impermeabilitate, dar greu pentru utilaje – se lipea tot și făcea munca lentă.

După primele două zile, aveam deja o zonă care începea să arate a iaz. Pământul se strângea într-un morman uriaș, iar basculantele au început să facă ture regulate – încărcau, plecau, se întorceau. În prima săptămână am scos aproximativ 3.000 de metri cubi, dar asta însemna doar o mică parte din tot volumul.

Aici am învățat o lecție importantă: oricât ai planifica, natura își spune cuvântul. După o ploaie mai serioasă, am pierdut două zile întregi. Excavatorul aluneca, pământul se transforma în noroi și fiecare cupă era mai grea decât ar fi trebuit. A trebuit să refacem drumul de acces pentru basculante și să compactăm o zonă cu pietriș ca să putem continua.

Pe măsură ce adânceam, am început să înțeleg de ce inginerul a insistat pe pantă. Când vezi malurile formându-se, realizezi cât de mult contează forma. Am văzut la vecini iazuri făcute „după ochi” — malurile abrupte se prăbușesc după prima iarnă. Eu am preferat să urmez proiectul exact, chiar dacă însemna mai mult de săpat și nivelat.

După vreo două săptămâni și jumătate, cu trei utilaje lucrând zilnic — un excavator, un buldozer și două basculante — am terminat partea principală a săpăturii. În total, s-au scos aproape 25.000 de metri cubi de pământ, adică echivalentul a peste 2.000 de curse de basculantă.

Privind în urmă, pot să spun că acolo am învățat ce înseamnă să „muți munții” la propriu. Pare simplu să spui „sap un iaz”, dar când vezi dimensiunea lucrării și câtă precizie trebuie, începi să respecți fiecare metru cub.

Cum am făcut terasamentul și modelarea malurilor

După ce am terminat partea grea, adică săpătura propriu-zisă, am intrat în etapa care, de fapt, face diferența între o groapă mare și un iaz adevărat: terasamentul. Aici nu mai era vorba doar de volum de pământ, ci de precizie, formă și rezistență în timp.

Inginerul mi-a explicat clar: „acum începem partea care nu se mai vede, dar se simte în fiecare an.” A avut dreptate. Primul pas a fost nivelarea fundului iazului. Am adus un buldozer cu lamă lată, care a întins pământul rămas până am obținut un strat uniform, cu pantă ușoară spre zona de preaplin. De acolo, apa va fi direcționată printr-o țeavă de evacuare, ca să nu se adune presiune pe maluri.

Apoi am trecut la formarea pantelor laterale. Inginerul a insistat pe un raport de 1:3 — un metru de adâncime la trei metri de întindere laterală. Pare o simplă formulă, dar în teren înseamnă multe ore de buldozer, măsurători cu laserul și răbdare. Am învățat că dacă lași malul prea abrupt, apa îți mănâncă pământul în câteva luni, iar dacă îl faci prea lin, pierzi adâncime și volum.

Pentru stabilitate, am tasat marginile cu cilindru compactor. A fost o idee bună, mai ales că stratul de argilă de la fund era moale și se putea lăsa în timp. Inginerul mi-a recomandat să nu aduc niciun alt tip de pământ din afară, ca să nu stric impermeabilitatea naturală. Tot ce am folosit a fost argila scoasă la săpătură, care a fost redistribuită și presată în straturi.

În jurul iazului, am amenajat un mic drum de întreținere, cu lățime de aproximativ trei metri, din balast compactat. Nu era prevăzut inițial, dar a fost una dintre cele mai bune decizii. Poți verifica malurile ușor, accesezi oricând punctele de scurgere și eviți să te afunzi în noroi după ploaie.

La final, când totul era nivelat și malurile aveau forma finală, iazul părea o lucrare terminată, chiar și fără apă. Atunci am realizat cât de mult contează detaliile. E ușor să spui că „terasamentul e gata”, dar dacă nu-l faci cu atenție, o să plătești greșeala peste câțiva ani — prin tasări, scurgeri sau maluri rupte.

Lecția de aici: un iaz bun nu se face în grabă. Fiecare metru de pământ așezat contează. Dacă sapi repede, dar compactezi prost, totul se strică. Dacă lucrezi cu răbdare și respecți proiectul, malurile rămân la fel și după zece ierni. A fost etapa în care am învățat să apreciez nu doar munca utilajelor, ci și răbdarea celor care le manevrează.

Unde am dus pământul și cât m-a costat transportul

Dacă la început credeam că partea grea e să sapi, am descoperit rapid că adevărata provocare e să muți pământul. După primele zile, malurile de depozitare s-au umplut și trebuia să începem să-l scoatem de pe teren. Inginerul mi-a spus din prima: „jumătate din costul unui iaz e în pământul pe care trebuie să-l muți”. A avut perfectă dreptate.

Am avut trei basculante 8x4 care mergeau aproape non-stop. Excavatorul încărca, basculanta pleca, iar buldozerul netezea locul rămas liber. Am stabilit o rută scurtă, de vreo 600 de metri, până la un teren vecin unde pământul a fost depozitat și folosit ulterior la nivelare. Dacă ar fi trebuit să-l duc mai departe, costul s-ar fi dublat.

Pe atunci, prețul mediu pentru o cursă era în jur de 120 de lei, dar la câteva sute de curse pe săptămână, suma s-a adunat repede. În total, doar transportul pământului a ajuns la aproape jumătate din bugetul total al terasamentului. A fost momentul în care am învățat o lecție esențială: înainte să sapi, trebuie să știi exact unde duci pământul.

O altă problemă a fost accesul. Drumul de pământ se transforma în noroi după fiecare ploaie, iar basculantele rămâneau blocate. Am fost nevoit să aduc câteva basculante de piatră și să refac complet drumul de ieșire. Cost suplimentar, dar absolut necesar. De atunci, recomand oricui: înainte să pornești excavatorul, pregătește drumul. Fiecare oră pierdută cu utilajele blocate înseamnă bani aruncați.

Am încercat și o soluție mai eficientă: o parte din pământul scos a fost redistribuit pe margini, formând o zonă de protecție naturală în jurul iazului. Astfel, nu tot materialul a trebuit transportat. E o idee simplă, dar care economisește mult timp și bani.

Când tragi linie, realizezi că pământul nu e doar „ce scoți”, ci și „ce gestionezi”. Fiecare metru cub are un cost de mutare, de depozitare și, uneori, de modelare. Așa am învățat că într-un proiect de genul ăsta, planul de transport e la fel de important ca proiectul tehnic al iazului.

Privind înapoi, îmi dau seama că fără organizare și fără să asculți de oameni care au mai trecut prin asta, riști să transformi o lucrare frumoasă într-o cheltuială continuă. Transportul mi-a arătat clar că un iaz nu se sapă doar cu excavatorul – se construiește cu răbdare, cu planificare și cu drumuri bine făcute.

Ce lucruri speciale am făcut la iaz și ce am învățat pe parcurs

După ce am terminat săpătura, terasamentul și transportul, părea că totul e gata. În realitate, urmează partea cea mai fină, cea care dă durabilitate și control asupra apei. Aici am învățat cel mai mult din fiecare pas — uneori chiar pe pielea mea.

Primul lucru a fost compactarea fundului iazului. Inginerul mi-a explicat că, oricât de bună ar fi argila naturală, tot trebuie presată bine în straturi subțiri. Am folosit un cilindru compactor de 12 tone, care a trecut de mai multe ori peste toată suprafața. A fost o muncă migăloasă, dar extrem de importantă. Dacă nu faci compactarea cum trebuie, apa își găsește drumul și începe să se piardă încet, exact pe acolo pe unde nu vezi.

Al doilea pas a fost realizarea sistemului de preaplin – o conductă din PVC de diametru mare, montată la nivelul maxim de apă, care duce surplusul într-un canal lateral. Pare un detaliu banal, dar fără el, la prima ploaie mare, presiunea de pe maluri ar putea să distrugă tot ce ai făcut. Inginerul mi-a zis simplu: „Un iaz bun nu se umple niciodată până la margine. El știe singur când să dea afară surplusul.”

Am mai amenajat și o mică zonă de captare, un șanț adânc care adună apa din teren și o direcționează spre iaz. În sezonul ploios, se umple natural, fără pompe, iar vara menține un debit constant. Aici am înțeles cum se leagă totul – dacă planifici bine pantele, gravitația face totul pentru tine.

Pe marginea de nord am făcut o zonă de mal consolidată cu balast și iarbă de mal, ca să opresc eroziunea. Nu pare mare lucru, dar după prima iarnă am văzut diferența: partea aceea a rămas intactă, în timp ce malul opus, unde am lăsat doar pământ tasat, a început să se fărâmițeze.

Un alt detaliu mic, dar util, a fost amplasarea unei țevi goale de inspecție, vertical, în apropierea punctului cel mai jos. Prin ea pot verifica nivelul apei din sol și eventualele scurgeri. O chestie pe care n-aș fi știut-o fără sfatul inginerului.

Pe măsură ce lucrarea prindea formă, am realizat că fiecare pas „invizibil” e cel care face diferența pe termen lung. Nu e nimic spectaculos să compactezi, să montezi țevi sau să verifici pante, dar toate astea se văd în primul sezon ploios: iazul s-a umplut frumos, apa s-a menținut stabilă și malurile au rămas exact cum le-am lăsat.

Lecția cea mai valoroasă: nu te opri când „pare gata”. Lucrurile mici – stratul de argilă bine tasat, scurgerea calculată, consolidarea malurilor – sunt cele care te scapă de reparații mai târziu. Un iaz făcut cu răbdare și atenție e o investiție care nu-ți mai cere nimic ani la rând.

Cât m-a costat lucrarea și concluziile după terminarea iazului

Când am început, aveam o estimare vagă în minte. Mi se părea că un iaz de 1 hectar n-ar trebui să coste chiar atât de mult — câteva zile de excavator, niște basculante și gata. Realitatea m-a învățat altceva. Când tragi linie, îți dai seama că în construcția unui iaz nu plătești doar pentru pământul scos, ci pentru experiența, precizia și răbdarea pe care o cere o lucrare de genul ăsta.

În total, pentru săpătură și terasament, am plătit în jur de 6–8 lei pe metru cub, în funcție de complexitatea zonei. Pentru un volum de aproximativ 25.000 m³, asta înseamnă între 150.000 și 200.000 de lei doar pentru partea de excavare. La asta s-au adăugat transportul, care a fost aproape jumătate din cost, compactarea, amenajarea preaplinului și lucrările de finisare. În final, investiția s-a dus undeva în jurul a 250.000 de lei, cu toate utilajele, combustibilul și manopera.

Pare mult, dar trebuie spus clar: un iaz nu e o groapă de noroi cu apă, e o lucrare serioasă de terasament. Și dacă o faci bine, o faci o dată. Poți să-l întreții zeci de ani fără probleme majore. În schimb, dacă te grăbești sau încerci să economisești la etapele esențiale — compactare, pante, scurgere —, riști să refaci totul după prima iarnă.

Ce am învățat cel mai mult din experiența asta e că planificarea și ordinea contează mai mult decât viteza. Cu cât pregătești mai bine fiecare pas, cu atât lucrezi mai eficient. De exemplu, dacă știi dinainte unde duci pământul, economisești timp și bani. Dacă ai drumul de acces bine făcut, nu rămâne utilajul blocat în noroi. Dacă respecți panta și compactarea, nu te trezești cu malurile prăbușite.

Când s-a terminat tot și a venit prima ploaie mare, am stat pe margine și am privit cum se umple încet. Apa curgea exact pe unde trebuia, iar malurile stăteau perfecte. A fost momentul în care am simțit că toată munca, nervii și investiția au meritat.

Astăzi, iazul e plin, curat și stabil. E o bucată de teren care are viață, iar liniștea de acolo nu se compară cu nimic. Dacă ar fi să dau un sfat cuiva care se gândește să-și facă un iaz, ar fi simplu: nu te grăbi, ascultă inginerul și gândește pe termen lung. E o lucrare care te învață mai mult decât crezi — despre pământ, apă, echilibru și răbdare.

Mulțumim lui Leonard Dumitrescu pentru timpul acordat și pentru că a împărtășit cu noi din experiența sa reală. Datorită lui, acest articol a prins viață și oferă informații utile celor care vor să înceapă o lucrare similară.